De ce întârzie trezirea?

Tragedia acestei ore târzii este faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând prea multe predici moarte prea multor oameni morţi.

Predicatorii care nu petrec două ore în rugăciune în fiecare zi nu valorează nici cât zece de un ban, cu diplome sau fără diplome!

Taina rugăciunii este rugăciunea în taină.

Un om care păcătuieşte nu se mai roagă, dar cel care se roagă nu mai păcătuieşte.

Suntem săraci şi am bancrutat, am dat faliment în viaţa spirituală, dar nu ni se moaie inima şi nu ni se îndoaie genunchii.

Adevărul dureros, cutremurător este că noi avem gândirea atât de pământească încât nu mai suntem de niciun folos pentru cer.

Cititorul meu, fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, oamenii se duc înspre focul iadului!

Blasfemia acestui ceas în care trăim este faptul că există învăţătură despre sfinţenie, dar cei care o învaţă trăiesc în nesfinţenie!

Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre, pietre de poticnire.

Dacă Biserica ar avea azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi sfetnici şi experţi administrativi are, am avea o trezire spirituală mondială într-un an de zile!

Când ne zâmbeşte Dumnezeu, diavolul se încruntă!

La ora aceasta tristă, lumea doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumina; aşa că Isus este rănit „în casa celor ce-L iubeau.” Biserica luptatoare şchioapătează şi este luată în râs şi numită impotentă. În fiecare an folosim munţi de hârtie şi râuri de cerneala ca să retipărim scrierile unor oameni de mult morţi, în timp ce Duhul Sfant, care este viu, caută oameni care să fie gata să calce ştiinţa lor sub picioare, să spargă balonul umflat al egoismului lor şi să recunoască deschis că, deşi au ochi, sunt totuşi orbi. Astfel de oameni, cu preţul inimii zdrobite şi al lacrimilor vărsate, caută să primească uleiul sfant al doctoriei pentru ochi, care se cumpară numai cu preţul recunoaşterii sărăciei sufleteşti.

Încercăm să ne salvăm eşecul şi sărăcia spirituală ascunzându-ne sub doctrina suveranităţii lui Dumnezeu şi împotmolindu-ne într-un dispensaţionalism stagnant. În timpul acesta, iadul se umple… Puterile întunericului avansează, iar Dumnezeu caută zadarnic un om care să stea în spărtură, aşa cum a stat Ezechiel! Dragul meu frate predicator, azi ne place mai mult să călătorim decât să suferim, de aceea nu exista naşteri spirituale. Doamne, trimite-ne, şi asta cât mai repede, profeţi care să nu meargă la pas cu o biserică ce nu merge la pas cu Tine.

Ni se spune adesea că în vremurile acestea de încercări grele, oamenii au nevoie să fie mângâiaţi. Sunt de acord, mulţi au nevoie de mângâiere: cei bolnavi, cei întristaţi, cei în suferinţă. În acelaşi timp, nimeni să nu se înşele: a tăcea şi a fi nepăsător când casa este cuprinsă de flăcări este o crimă. Nu-l mângâie şi nu-l ajută pe vecin cel ce-l lasă să doarmă şi vede cum hoţul îi sparge casa. Avem oare voie să ne moleşim în faţa oamenilor de paie de azi, care îşi bat joc de evanghelismul nostru care vesteşte pierzarea, focul şi iadul, care preţuieşte sângele vărsat la Calvar, care crede în întruparea din fecioară? Dacă am da înapoi, ne-am arăta ca nişte paiaţe. Legiunile iadului sunt mari; dar oştile cerului sunt şi mai mari. Diavolul este puternic; Dumnezeu este Atotputernic. Riscul este mare. Si mare este preţul. Dar mare este şi premiul!

„Este oare lungimea vieţii noastre aşa de dragă şi este oare confortul caselor noastre atât de preţuit încât să fim gata să le cumpărăm cu preţul unei vieţi de necredinţă, cu preţul rugăciunilor uscate şi fără viaţă? Nu cumva la marea judecată, în ultimă instanţă, în faţa lui Dumnezeu vor veni milioane de oameni trimişi la pierzare, la focul cel veşnic, să mă acuze că am fost nepăsător de soarta lor, că am trăit un materialism doar învelit în câteva versete din Scriptura? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii. Cât despre mine, daţi-mi focul trezirii sufletului meu şi a Bisericilor din întreaga ţară. Dacă nu, mai bine moartea!”

De ce întârzie trezirea?