Tristețea dinaintea plecării Eseuri

Nu e nicio glorie să scrii presat de timp, oameni și evenimente. Cei ce cumpără cărțile mele știu de acum ce-i așteaptă… Bucăți din viață, picuri de sânge, colțuri de lacrimă și toate acestea într-o aparentă dezordine. Dar așa trăiesc eu… Nu sunt scriitor, și-am spus-o de multe ori, dar de fapt nu știu ce sunt… Din toate câte ceva și poate nimic… Mi s-a spus că nu-s profund, dar n-am nici vreme pentru asta. Rândurile de față vă vor face să mă cunoașteți mai bine, atât în relația cu veșnicia, cât și alături de ceilalți și propriul meu suflet.

Cartea aceasta a apărut greu, literele le-am scos cu forcepsul din suflet pentru că mintea îmi era ocupată cu șantiere, facturi și nimicuri. E greu să scrii între două sonerii de telefon…

Am scris despre mine puțin, despre familia mea, despre câinii mei, despre România. Iubesc țara aceasta mai ales acum când am trecut de vârsta emigrării. Am scris despre biserică și problemele ei și o iubesc cu înălțările și coborâșurile ei.

Am scris despre sărbătorile noastre vesele și triste, despre Paști și Dragobete, pentru că așa-i românul, amestecat și creștin.

De ce „Tristețea dinaintea plecării”? Pentru că știm că n-a mai rămas mult… Cine citește ziarul de dimineață, citește de fapt fără să știe Apocalipsa. Vom pleca în curând… Aici suntem doar flotanți, noi avem o altă casă pregătită. Nu vă obișnuiți cu colivia aceasta…

De ce trist? Pentru că încă n-am scris cât trebuia scris, n-am cuvântat cât trebuia cuvântat, n-am muncit cât trebuia muncit. Iar clipele trec…

Mulțumesc tuturor celor ce-ați simțit și simțiți tristețea aceasta împreună cu mine. Vouă vi se dedică aceste rânduri…