Preţul neglijenţei

Preţul pe care creştinii buni şi serioşi îl plătesc pentru că nu fac nimic este acela de a fi conduşi de acele minorităţi foarte gălăgioase ale căror singure calificări pentru a conduce sunt o ambiţie arogantă şi o voce puternică. Întotdeauna au fost şi vor fi astfel de oameni în adunările sfinţilor. Ei cunosc cel mai puţin şi vorbesc cel mai mult, în timp ce oamenii evlavioşi şi chibzuiţi renunţă prea adesea la conducere în favoarea lor, în loc să le opună rezistenţă. Mai târziu, aceleaşi suflete docile dau din cap şi îşi plâng captivitatea. Însă atunci este prea târziu.

Urmărirea lui Dumnezeu

În aceste vremuri de întuneric general apare o rază îmbucurătoare: în comunitatea creştinismului conservator se găsesc din ce în ce mai mulţi oameni ale căror vieţi religioase sunt marcate de o foame crescândă după Dumnezeu Însuşi. Ei tânjesc după realităţile spirituale şi nu pot fi înşelaţi cu simple cuvinte, nici nu pot fi mulţumiţi cu „interpretări” corecte ale adevărului. Sunt însetaţi după Dumnezeu şi nu vor fi satisfăcuţi până când nu vor bea din plin din Izvorul de Apă vie.

Ce s-a întâmplat cu închinarea

Avem biserici mari, sanctuare frumoase și ne unim cu toții în refrenul: „Nu avem nevoie de nimic”. Dar toate indiciile spun că suntem într-o mare nevoie de închinători.
Deoarece nu suntem închinători adevărați, petrecem o grămadă de timp în biserici doar învârtindu-ne roțile, consumând benzină, făcând zgomot, dar nu ajungem nicăieri.
Eu, unul, prefer să mă închin lui Dumnezeu decât să fac orice alt lucru pe care-l știu în lumea asta largă.

Următorul capitol după ultimul

Cu toţii ne naştem datori faţă de lume şi această datorie creşte pe măsură ce îmbătrânim. Dacă suntem înţelepţi în Duhul, vom avea grijă să inversăm rolurile şi să îndatorăm lumea faţă de noi. Putem face aşa ceva doar slujindu-ne generaţia după voia lui Dumnezeu înainte de a fi prea târziu.

Pacea inimii câştigată prin refuzul de a purta jugul comun al compasiunii omeneşti este o pace nevrednică de un creştin. A căuta liniştea astupându-ne urechile la strigătele durerii umane înseamnă a deveni nu creştini, ci un fel de stoici degeneraţi care nu au nicio legătură nici cu stoicismul, nici cu creştinismul.

Dumnezeu în urmărirea omului

Cu câţiva ani în urmă, am scris o carte care încă se vinde. Ideea principală din acea carte era că noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, să-L căutăm cu stăruinţă şi hotărâre. I-am spus editorului că titlul cărţii va fi „Urmărirea lui Dumnezeu” (The Pursuit of God), însă cineva a încercat să mă facă să-l schimb spunând că „oamenii nu vor citi o carte despre urmărirea lui Dumnezeu. Dar tocmai acestea au fost cuvintele care au prins imaginaţia publicului cititor.