Ce s-a întâmplat cu închinarea

Avem biserici mari, sanctuare frumoase și ne unim cu toții în refrenul: „Nu avem nevoie de nimic”. Dar toate indiciile spun că suntem într-o mare nevoie de închinători.
Deoarece nu suntem închinători adevărați, petrecem o grămadă de timp în biserici doar învârtindu-ne roțile, consumând benzină, făcând zgomot, dar nu ajungem nicăieri.
Eu, unul, prefer să mă închin lui Dumnezeu decât să fac orice alt lucru pe care-l știu în lumea asta largă.

Următorul capitol după ultimul

Cu toţii ne naştem datori faţă de lume şi această datorie creşte pe măsură ce îmbătrânim. Dacă suntem înţelepţi în Duhul, vom avea grijă să inversăm rolurile şi să îndatorăm lumea faţă de noi. Putem face aşa ceva doar slujindu-ne generaţia după voia lui Dumnezeu înainte de a fi prea târziu.

Pacea inimii câştigată prin refuzul de a purta jugul comun al compasiunii omeneşti este o pace nevrednică de un creştin. A căuta liniştea astupându-ne urechile la strigătele durerii umane înseamnă a deveni nu creştini, ci un fel de stoici degeneraţi care nu au nicio legătură nici cu stoicismul, nici cu creştinismul.

Dumnezeu în urmărirea omului

Cu câţiva ani în urmă, am scris o carte care încă se vinde. Ideea principală din acea carte era că noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, să-L căutăm cu stăruinţă şi hotărâre. I-am spus editorului că titlul cărţii va fi „Urmărirea lui Dumnezeu” (The Pursuit of God), însă cineva a încercat să mă facă să-l schimb spunând că „oamenii nu vor citi o carte despre urmărirea lui Dumnezeu. Dar tocmai acestea au fost cuvintele care au prins imaginaţia publicului cititor.

Întorc vorba diavolului

Când a predicat cele douăsprezece predici publicate în cartea de faţă, pastorul Tozer a spus bisericii sale din Chicago:

„N-am petrecut niciodată mai mult timp, n-am avut parte niciodată de mai multă durere şi niciodată nu am stat mai mult în rugăciune pentru oricare alte serii de predici din slujirea mea. Din cauza importanţei acestora, am simţit realmente cum Satan încerca să zădărnicească scopul lui Dumnezeu. Simţeam că sunt în contact direct cu iadul.

În biserică sunt foarte mulţi orbi spiritual, iar lucrul acesta mă face să-I spun lui Dumnezeu că vreau să pot vedea – vreau să fiu un om care să vadă scrisul cu litere mici. Vreau să înţeleg, să pătrund adânc şi să am discernământ în ceea ce priveşte planul complet al lui Dumnezeu. Vreau să evaluez situaţia şi să o văd aşa cum o vede Dumnezeu – să ştiu rolul lui Dumnezeu în această vreme de confuzie religioasă.

Rădăcina celor drepţi

Aceste capitole au luat fiinţă într-o perioadă de vreo cinci ani şi au fost scrise în multe locuri şi în diferite împrejurări interesante. Ele nu sunt în nici un fel nişte eseuri religioase paşnice, ci au luat naştere în mijlocul vieţii. Si deşi ele au în obiectiv, după cum sper, cerul, nu sunt totuşi niciodată prea departe de lumea aspră în care copiii lui Dumnezeu se luptă, lucrează şi se roagă.